TESTUL 2 - Subiecte

40 puncte

Şi acum ma uitam la mâinile acelei doamne care îmi lua distanta dintre pupile si scria cifre pe hârtie pentru laborator, sa-mi faca ochelarii. Le-am simtit si parfumul si m-am îndragostit de ea pe loc, iesind de acolo foarte turburat...
Afara însa mi-am revenit si am înteles. Pe geam scria amicii orbilor. Nu numai ca te ajutau sa vezi mai bine cu lentilele lor, dar îti erau si prieteni . Ce loc minunat! „De ce, ma întrebam, n-ar fi peste tot, unde existam si ne ducem, aceeasi prietenie, acelasi calm, aceeasi caldura umana linistita si afectuoasa? Inima omului e larga, de ce unii si-o poarta strâmta si plina de ura? De ce unii vor sa-i omoare pe altii? Cine face timpurile? Oamenii sau altcineva strain de ei? Si acel cineva strain, daca exista, nu poate fi gonit?[...]"
[. . .] Am revenit dupa câteva zile si mi-am luat ochelarii.
- Or sa te jeneze, câtva timp, mi-a spus ea, si s-ar putea sa te doara putin si capul. Dar sa nu-i mai scoti. Trebuie sa-i porti de-aici înainte toata itiata, altfel îti creste miopia si o sa ai mari necazuri. Dupa un an, asa, vii iar pe aici la control.
- Dupa un an! Va sa zica pâna atunci nu puteam s-o mai vad! Ca orice femeie frumoasa (fiindca era, desi acum, cu ochelarii, îi vedeam bine rujul care o cam îmbatrânea si ridurile de la coada ochilor) ea a surâs observându-mi, desigur, lipsa de graba (platisem si trebuia sa plec) si mi-a luat ochelarii si a început sa-i treaca printr-o flacara de spirtiera. Nu se grabea. îi îndoia tare la brate si mie mi-era frica sa nu-i rupa. Colegul ei se ocupa de un alt client.
- Acum e mai comod, încearca-i...
Nu-mi dadeam seama. A tras un sertar si mi-a întins o cutie în care sa-i pun seara, zice, „sa nu-i spargi din greseala". Pe urma m-a parasit, a disparut în biroul unde îsi apropiase atât de mult fata de-a mea, sa mi se uite cu instrumentul acela în ochi.
Am iesit afara si am vazut lumea asa cum era. Mi se parea ca nu mai gândesc, ca nu mai pot sa fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de imagini si culori orbitoare. Nu-mi placea... Parca eram separat de mine însumi. Oamenii, strazile, reclamele pe care acum le citeam de departe, ma sileau sa le vad împotriva vointei mele, golindu-ma de ceea ce stiam ca sunt, singur eu si restul o foiala prin care treceam nepasator. Vedeam chipuri batrâne, babe pe care pâna atunci nu le observam, expresia grabei la unii, picioarele fetelor, murdaria de pe trotuare. Vedeam numerele tramvaielor (mare minune), pâna atunci trebuia sa întreb ca si când n-as fi stiut sa citesc: „ce tramvai e ala care vine?", adâncimea bulevardelor, cerul limpede si înalt, de un albastru metalic, numerele strazilor...