VIRGIL ARDELEANU: Asteptata cu un interes putin obisnuit, Risipitorii, noua carte a lui Marin Preda, confirma din plin autoritatea prestigioasa a celui care ne-a daruit, cu ani în urma, inegalabila monografie morometiana, si constituie un succes deosebit al literaturii noastre realist-socialiste. Paginile dedicate, în exclusivitate, oamenilor contemporani sunt atât d e puternice, surprind cu atâta forta procesele complexe . ale vietii, încât, la sfârsitul lecturii, te simti cu adevarat coplesit. Incercând sa te smulgi din imperiul dominant al romanului, cautând sa-ti ordonezi impresiile, constati pur si simplu ca nu stii ce trebuie sa relevi mai întâi. Probabil ca în primul rând s-ar cuveni remarcata exceptionala capacitate de- adaptare a scriitorului, adica autenticitatea cu care e urmarita, de asta data, viata citadina. Si pe drept cuvânt, întrucât alaturi de Eu gen Barbu, nu cunoastem alti scriitori care sa dovedeasca un spirit de patrundere la fel de adânc, în medii sociale atât de diferite, cum sunt cel orasenesc si rural. Discutând dintr-un asemenea punct de vedere, nu facem însa decât sa ne expri mam surprinderea în ceea ce priveste noile preocupari ale scrii torului. De aceea credem ca e inutil sa se urmareasca cu asi duitate o asemenea idee. Inutil, pentru ca e firesc ca un crea tor cum e Marin Preda, — înzestrat cu un acut simt de obser vatie a tot ceea ce e definitoriu si cu o impresionanta maiestrie analitica — sa ne dea, pe lînga romanul taranimii din preajma celui de al- doilea razboi mondial si marele roman al orasului socialist. Dincolo de performanta saltului tematic, uimitoare ni se pare, în Risipitorii, mai ales îndemânarea, abilitatea dovedita în cuprinderea tuturor fenomenelor esentiale ale constructiei socialiste, în generalizarea lor, în patosul cu care se dezbat câ teva dintre cele mai delicate si caracteristice probleme ale zile lor noastre. Risipitorii e unul dintre putinele romane unde au torul nu insereaza scene de productie numai de dragul tematicii sau pentru a completa fisele personajelor cu atribute profe sionale; unde incursiunile în diverse medii sociale nu se fac în virtutea unor „intentii" de întregire a universului uman; unde mânuirea unui buchet de personaje, foarte diferite ca men talitate si preocupari obstesti, nu tinteste o „fresca" prin aglo merare; si unde, în sfârsit, episoadele rezervate „fostilor" nu constituie un prilej de desfasurare suculenta a imaginatiei iar personajele pozitive (în speta activisti) nu au doar rolul ingrat de factotum. Totul este firesc la Marin Preda, totul decurge c u necesitate din ideea de baza: aceea de a înfatisa la modul sintetic, într-o imagine unica, lumea complexa a societatii noas tre de prin anii 1951—1952. (...)
Prin intermediul acestor categorii umane s-a ajuns la ima ginarea caleidoscopica a societatii noastre, la prezentarea principalelor aspecte politice, ideologice si morale caracteristice timpului. Faptul a fost posibil, printre altele, întrucât autorul si-a propus, înainte de toate, o reflectare, am zice „analitica" a realitatii. Dincolo de fenomenul în sine (întotdeauna bine re dat) pe el îl intereseaza îndeosebi semnificatiile acestuia, ur marite si în implicatiile de ordin psihologic. Eroii actioneaza, sunt angrenati efectiv în productie, dar nu se insista prea mult într-o astfel de directie. Marin Preda are în vedere mai* ales reactia intima a omului fata de evenimente, atitudinea lui etica. De aici si locul dominant acordat în roman momentelor de ana liza. De aici, cu alte cuvinte, lipsa unei clasice desfasurari na rative. În ultima instanta, cârtea ne apare ca o suita de nuclee epice (sau pretexte analitice) cu "o continuitate nu întotdeauna usor sesizabila. Aceasta fiind formula arhitectonica e firesc deci ca actiunea sa prezinte numeroase întreruperi si. aparente „de calaje" în proportionarea în timp a diverselor elemente fabulatorii. Totusi, romanul da impresia unui ansamblu armonios, unde nimic nu e de prisos, unde nimic n-a fost uitat. În ce rezida unitatea lui, cum a fost posibil ca situatii si personaje atât de eterogene (am enumerat doar câteva) sa fuzioneze în tr-o impresie unica? Raspunsul — plasat doar pe planul tehnic al maiestriei — îl gasim îndata ce ne referim la temeinica ex perienta artistica a scriitorului. Dar cu aceasta n-am spus înca prea mult. Caci tehnica s-ar fi exercitat desigur în gol daca Marin Preda n-ar fi subordonat-o unei viziuni cu adevarat contemporane daca n-ar fi fost pusa în lumina de intentiile (ma terializate în întregime) teoretice si chiar polemice ce-au stat la baza romanului. Viziunea si intentiile amintite s-au concre tizat în contextul unor dezbateri care, indiferent de relatiile dintre destine, au contribuit, prin suprapunerea sau caracterul lor contrastant, la realizarea unei autentice monografii spiri tuale a omului contemporan. Iata de ce credem ca organicitatea romanului e legata în exclusivitate de aceasta monografie spi rituala. Si, ca sa continuam ideea, pe un alt plan, iata de ce Risipitorii e populat de la început pâna la sfârsit de cele mai importante probleme ale timpului nostru, de ce eroii sunt posesorii unor simtaminte tulburatoare pe care le „risipesc" ge neros în orice act al vietii lor, în munca sustinuta, în prietenia durabila, în iubirea pasionata dar controlata de ratiune. Si, în sfârsit, iata de ce imaginea societatii cotidiene se încheaga printr-o succesiune de elemente dintre cele mai diferite. Caci Marin Preda descopera semnificatii profunde în orice atribut al vietii si insista în egala masura asupra maladiei (vezi episodul cores punzator, într-adevar antologic, din destinul Constantei) ca si asupra divergentelor, mai mult sau mai putin transante, din tre generatii, gaseste prilejul sa vorbeasca convingator despre pasiunea nobila a lecturii si ofera câteva admirabile lectii de initiere în domeniul plasticii sau al muzicii. Toate acestea, si înca multe altele, sunt legate de tonul de dezbatere, de inten tiile moralizatoare anuntate chiar în titlul romanului. În fond, Risipitorii e un manual rafinat de etica socialista. Autorul atrage îndeosebi atentia tinerilor asupra raspunderii pe care o au în societate. Ei au intrat într-o lume ce ofera conditii op time de dezvoltare multilaterala si reusitele sau insuccesele lor depind, în exclusivitate, doar de seriozitatea modului lor de viata. „Risipirea" energiei, a sentimentelor, atât de caracteristica tineretii, trebuie sa treaca întotdeauna prin filiera cerebrala, autoanaliza, examenul moral fiind momente necesare în viata de zi de zi. Activitatea în productie, dragostea, prietenia, dis cutiile despre arta, distractiile mai mult sau mai putin elevate pot concura la realizarea unei existente depline numai daca aceste atribute sunt privite sub aspectul lor fundamental, daca sunt considerate domenii esentiale de confruntare onesta a unor impulsuri intime. Urmarind relevarea unor asemenea idei, auto rul a plasat în drumul eroilor astfel de momente încât fiecare îsi da, în cele din urma, într-un fel sau altul, examenul vietii. Examen ce nu corespunde întotdeauna unui eveniment concret, ca în cazul lui Vale care îsi da seama ca nu mai e tânar si nu-si mai poate petrece zilele dupa bunul plac atunci când i se aduce la cunostinta ca e detasat într-un oras din tara pentru a con duce lucrarile de edificare ale unei mari uzine. Confruntarea interioara e permanenta la Marin Preda si decurge din ideea risipitii rationale. Asa se face ca toti eroii sai sunt, într-un fel sau altul, niste risipitori si delimitarea lor caracteriologica se efectueaza în functie de modul în care îsi daruiesc acestia tine retea si fondul moral. Risipitor e si doctorul Sîrbu dar si doctorul Munteanu, si Vale dar si Anghel. Toti au avut acelasi punct de plecare, toti puteau ajunge oameni integri. Munteanu si Anghel au devenit însa, spre deosebire de ceilalti doi, niste amputati, unul pe planul vietii personale, altul în privinta orientarii politice. Cum a fost posibil acel lucru? Raspunsul îl ga sim nu atât într-una sau alta din greselile comise de eroi, cât în modul în care au înteles ei sa se cheltuiasca. Pentru Muntea nu, un intelectual cu o serioasa pregatire profesionala si cu un impresionant orizont cultural, dragostea ca si prietenia si-au pierdut calitatea lor originara si sunt doar trambuline sociale. De aceea se casatoreste din interes — si va avea o dezastruoasa viata conjugala, de aceea din prietenie alege doar latura ce-i poate satisface orgoliul nemasurat — si va ramâne, singur. El nu si-a dat seama, ca munca, fie ea si extenuanta, ca viata, oricât de ferm ar fi conceputa ca o permanenta risipire de energie — sunt lipsite de finalitate daca nu se debaraseaza de „crezul" meschin al dorintei de „a ajunge" cu orice pret. Sîrbu, ca si Munteanu, este de asemenea un risipitor. Spre deosebire însa de prietenul care 1-a înselat, care „1-a lovit în încredere", Sîrbu nu se transforma într-un mizantrop, nu se claustreaza în pro pria-i carapace. Constient fiind ca-si risipeste sentimentele, el va pastra în continuare pentru Munteanu o nestavilita afectiune, ce ignoreaza, prudenta si chiar evidenta. Prin modul în care a fixat evolutia acestui erou, Marin Preda a relevat o idee de mare frumusete, care concretizata în câteva cuvinte, ar suna astfel: sa fim întelegatori, sa fim generosi, sa nu ne dramuim sentimentele. E o coordonata principala a romanului, reluata si amplificata mereu, încât „Risipitorii" poate fi considerat [...] o invitatie la prietenie, la dragoste între oameni (..)
O carte a epocii noastre, în „Steaua", anul XIII (1962), nr. 12 (155) (decembrie), p. 70—74, reluat, cu anumite modificari, în vol. Însemnari despre proza, Bucuresti, E.P.L., 1966, p. 62—68 |
