SERBAN FOARTA: Cum afirmam mai sus, omenia este unul din laitmotivele prozei lui Marin Preda. Care sunt inamicii ei? Dupa parerea lui Patanghel — foamea de bard. Moromete dispretuieste ca atare banul. Neom poti deveni când prin „prietenie întelegi subordonare si prin activitate stiintifica expansiune a eului" si esti bântuit de „suflul rece al vanitatii" (Risipitorii), ca doctorul Munteanu. De la omenie, Moromete nu abdica prefera ruina, face eforturi sa si-o mentina nealterata si în primul rând se disimuleaza mereu „Singura grija care poate lua proportii mari în constiinta unui om este sa nu se piarda pe sine", conchide doctorul Sîrbu. Este tema Risipitorilor. Din generatia risipitorilor fac parte Vale, Tanta, Gabi Sterian, doctorii Sîrbu si Munteanu. Risipitor la propriu e Gabi. Tanta se risipeste, anarhic si unilateral, pe sine. Doctorul Sîrbu se risipeste cu prudenta, atât cât sa nu se piarda. Munteanu nu risipeste nimic. Îi lipseste generozitatea. E arivist — de o glacialitate totala, infinit mai periculos decât frivolul Gabi, desi, aparent ca si lui Soames din Forsyte Saga de Galsworthy, nu i se poate reprosa mare lucru. Nu se poate afirma ca Morometii este cartea unui personaj iar Risipitorii a unei probleme (prietenia sau asa ceva), dezbaterea etica, implicita în Morometii, mai evidenta, uneori ostentativa în Risipitorii, le este comuna celor doua romane. Daca Moromete era obligat sa se disimuleze, doctorul Sîrbu, Tanta, Vale etc, în noile conditii, au posibilitatea afirmarii directe, libere, dezinvolte. De aici dezbaterile în privinta sinceritatii, încrederii etc. „Trebuie deci sa te faci cunoscut si sa faci în asa fel încât sa amintesti celorlalti cine esti tu si care e locul tau adevarat printre ei si ca... ei au datoria sa fie atenti si drepti.... Si nu trebuie în nici un caz sa-ti pierzi încrederea", declara doctorul Sîrbu (pag. 30). Doctorul Munteanu recurge însa la disimulare sau mai bine zis, simuleaza, din motive cu totul altele decât cele ale lui Moromete. Acesta din urma, pentru a-si apara candoarea, omenia, doctorul Munteanu, pentru a-si masca neomenia, vanitatea. Este una din vinele lui — ale doctorului Munteanu — fatale. Vina tragica, sau tragi-comica a lui Moromete, consta în iluziile sale asupra stabilitatii lui de mic producator, în relativa gratuitate a actelor sale. Munteanu nu e deloc gratuit, ci egoist. Egoist e si Moromete, dar de un alt gen si, în ciuda generozitatii sale, nu vrea sa-si piarda ataraxia care-i prieste: „Moromete era într-adevar nemultumit de ceva, dar era parca nemultumit mai mult de însusi faptul ca e nemultumit" (p. 195); e, ca atare, nehotarât dar deloc tiran. Munteanu, arivist, are ceva de cucerit nu de men tinut, e decis, fara scrupule, absolutist, tiranizeaza. Uneori disi mulat este si Nang. O face din tactica temporara. Actiunea lui e generoasa, nu perfida, ca la Munteanu si nici individualista
ca la Moromete.

Starea de surpriza a criticii, la aparitia Risipitorilor, moti vata într-un fel si de noutatea subiectului în opera lui Preda, tine si de o deosebita primenire a modalitatii romanesti, a teh nicii si a viziunii artistice. Ironic, în sens romantic, în Morome tii, Marin Preda îsi priveste distant propriile plasmuiri, obli gându-1 pe Moromete sa hamletizeze patetic: „Iese sau nu iese saptezeci? Asta e întrebarea" (p. 163). În Risipitorii, cu unele exceptii (v. scena cu fostii legionari, de exemplu), autorul, ames­ tecat printre planurile romanului, e mai timid cu ele, mai putin dezinvolt. Daca lumea morometiana îi apartine prin obâr sie pe de-a-ntregul, universul risipitorilor nu este domeniul sau absolut. Paralela Morometii-Risipitorii e oarecum similara cu cazul Enigma Otiliei, Scrinul negru. G. Calinescu trece de la un roman de tip balzacian, rotund închis, la unul de un tip, i-as z ice, compozit. La fel, Marin Preda, de la Morometii, trece la Risipitorii, care este în acelasi timp roman de analiza, de productie, sentimental, de notatie reportericeasca, uneori bildungs­ roman. [...]

Corelatia tipurilor literare si teme lor in proza lui Marin Preda, în „Orizont", anul XV (1964), nr. 8 (au gust), p. 74—75.