NICOLAE MANOLESCU: Exista în Risipitorii un episod caruia nu i-am dat atentie, când am citit primele versiuni ale romanului, si care acum mi se pare foarte semnificativ. Un psihiatru povesteste cum a vindecat pe un tânar taietor de lemne care suferise un traumatism moral. (...)

Episodul contine in nuce romanul care analizeaza, la nive luri diferite, câteva asemenea „crize" survenite în raportul din tre indivizi si mediul social. Modalitatea literara însasi repeta parca felul de a proceda al psihiatrului: romanul n-are un sin gur subiect, nici un singur personaj principal, nici o desfasurare epica liniara, dar se compune din mai multe anchete morale,, pe care unele personaje le întreprind pe cont propriu, ducându-le pâna la capat sau parasindu-le, pentru ca altele sa le reia de unde au fost întrerupte si sa le sfârseasca sau sa le para seasca la rândul lor. Din aceasta interferenta de examene morale (de cautari, de iluzii, de întrebari fara raspuns si de solutii provizorii) rezulta materia epica a Risipitorilor, care nu mai au structura închisa, de „istorie" cu început si sfârsit, a romanului traditional, a Morometilor, ci structura deschisa a unei meditatii intelectuale. Ceea ce nu înseamna ca romanul ar fi abstract problematic. Talentul exceptional al prozatorului transforma ne contenit, si în chipul cel mai firesc, examenul moral si social într-o aventura existentiala, dând fiecarui „exemplu", fiecarui „caz", densitatea inefabila si concretul misterios al unui destin.

Risipitorii au, în ansamblul operei lui Marin Preda, si o alta importanta. Autorul însusi a marturisit recent (într-un text solicitat de televiziune si publicat apoi în „România literara") ca romanul îsi are originea într-un esec. Voind sa continue, prin 1953, Morometii, el si-a dat seama ca nu e în stare. Limbajul autorului se identificase în acest prim roman al sau cu limbajul eroilor, unghiul lui de vedere nu se deosebea de al lui. Ilie Moromete; încercând sa descrie mai departe modificarile lumii taranesti, intrate în istoria contemporana, romancierul avea însa nevoie de un alt limbaj, fiindca unghiul lui de vedere nu mai putea ramâne acela al lui Moromete. El stia acum mai mult decât stia personajul sau, îl privea din afara, îi confrunta soarta cu vicleniile istoriei pe care, primul volum, abia le anunta. În cau tarea acestui nou limbaj, scriitorul s-a simtit dintr-o data dezarmat:

„Ma îmbolnavii de exasperare (relateaza el), seninatatea ma parasise, zacui în spital, apoi ma însanatosii. Si într-o zi îmi veni urmatoarea idee: foarte multi oameni din vremea noastra patesc ce-am patit eu. Nu este oare exasperarea, provocata de neputinta de a-ti atinge un scop dorit, o realitate a lumii noas tre moderne? Socurile la care suntem supusi din pricina pier derii seninatatii si echilibrului sufletesc, seninatate si echilibra supuse unei continue agresiuni a mediului si de care nici macar nu suntem totdeauna constienti, nu sunt ele oare cauza unor tulburari în comportamentul omului de azi? Si asa am început sa scriu „Risipitorii".

Risipitorii sunt, într-adevar, romanul unor crize morale da torate agresiunii mediului social asupra unor oameni care nu pot (sau nu stiu) sa se apere, naivi sau inconstienti, si care-si pierd, din aceasta cauza, încrederea, se închid în ei, asemenea' taietorului de lemne pe care tovarasii de lucru l-au împins de pe locul sau pe banca, cu brutalitate si nepasare. Personajele romanului „repeta", în planul fictiunii literare, socul moral si depresiunea autorului. Încercând sa-si justifice personajele, sa le explice comportarea ciudata si sa le vindece, autorul încearca sa se justifice si sa se vindece pe sine. Aceasta este istoria celei dintâi versiuni a Risipitorilor din 1962: transformarea acestei versiuni, în anii care au urmat, rescrierea, în fond, a romanu­ lui de înca doua ori, este o alta istorie, si ea coincide cu desco­ perirea de catre Marin Preda nu pur si simplu a unei teme lite­ rare noi (traumatismul moral), dar si a unui mod de a-si lega experienta de literatura pe care o creeaza, de a preface hazardul inspiratiei, „norocul" din care a tâsnit un roman asa de perfect, de rotund, ca Morometii, într-o veritabila disciplina creatoare, din care aveau sa se nasca al doilea volum al Morometilor, Fri guri, Intrusul, însasi versiunea de azi a Risipitorilor. Dintre toate cartile lui Marin Preda, Risipitorii este cea mai semnifi cativa pentru evolutia prozatorului, pentru ca ea este expresia cea mai directa a acestei evolutii: metamorfoza lui Marin Preda, din autor al Morometilor în scriitor profesionist .

Oricine compara cele trei forme ale romanului remarca nu numai superioritatea ultimei, dar deplina ei claritate, artistic vorbind. Nu mai este nimic parazitar, nici o abatere de la sen­ sul principal, cronologia evenimentelor a devenit mai fireasca. Acum se observa mai bine destinul comun al unor personaje, ca si cum autorul ar repeta, în variante, o situatie anumita, în cercând sa raspunda, prin exemple diferite, la aceleasi întrebari: de ce se produce agresiunea mediului asupra indivizilor? în ce conditii îsi pierd oamenii puterea de a se apara si încrederea, în ei sau în altii? cum se reface echilibrul zdruncinat si cu ce pret?

Situatia-tip de care am vorbit este aceasta: un personaj sufera un traumatism moral, care-1 smulge obisnuintelor, rela­tiilor, vietii lui normale, schimbându-i comportamentul si chiar caracterul; un alt personaj întreprinde o ancheta din dorinta de a stabili cauzele si împrejurarile socului. Sunt, asadar, pusi fata-n fata, mereu, un „pacient" si un „psihiatru", aproape ca în fabula cu taietorul de lemne; cu deosebirea ca, în roman, medicul devine uneori, la rândul sau, pacient si pacientul devine medic, nu printr-o simpla inversare de roluri, ci printr-un meca nism mai complicat, care tine de imprevizibilul existentei umane. Inginerul Vale este „pacient" în raport cu Sîrbu si „medic" în raport cu Constanta sau cu Munteanu, doctorul Sîrbu este „pacient" în raport cu doctorul Ionescu si „medic" când cauta sa afle de ce 1-a abandonat Munteanu. Mai mult decât atât: în aceeasi împrejurare, un personaj poate fi el, si cel traumatizat, si cel care cauta sa explice lucrurile, caci ancheta ur meaza totdeauna unui traumatism, indiferent de cine 1-a suferit: doctorul Sîrbu încercând sa afle, în final, de la Munteanu si de la Strihan, un anumit lucru în legatura cu evenimentele la care luase parte, se comporta ca un om care a trecut printr-o criza de îndoiala si care vrea totodata sa-si explice sensul ei, ca un „pacient" si ca un „medic" în acelasi timp. Cuvintele se cuvin luate în acceptie metaforica: a fi pacient si medic vrea sa spuna a participa, ca victima a unui traumatism moral sau ca anchetator moral, la o situatie tipica, a fi implicat într-o situatie. Numai iresponsabilii scapa, o vreme, dar, ca Gabi Sterian, se întâmpla sa fie implicati si ei, fara voie. Fiindca pâna la urma, nu sunt decât doua feluri de personaje în Risipitorii prin raport cu modul în care se implica în evenimente: cei care se implica voluntar, cautând adevarul, si cei care se implica fara stire, neputând sa se sustraga. Personaje pur si simplu neimplicate în aceasta dez batere morala nu exista.

Risipitorii este romanul crizei si al anchetei: diagrama a unor traumatisme morale. Personajele îsi vad, brusc, amenin tata ordinea interioara a existentei lor de pâna atunci; ele tra verseaza, o perioada depresiva din care ies distruse ori numai modificate sufleteste; o noua ordine se instaureaza dar ea nu mai este cladita pe ignoranta ori pe inconstienta, ei pe amara ciune si pe amintirea unor pierderi ireparabile. Constanta, doctorul Munteanu, doctorul Sîrbu, Petre Sterian, Gabi, Mirai Arvanitache parcurg, toti, acest ciclu al clarificarii prin suferinta, la capatul caruia devin altii decât cei care au fost înainte. Ei sunt „pacientii". Dar sunt si „medicii" fiindca supravietuirea lor este o lenta readaptare, care echivaleaza cu o continua, neobosita, rascolitoare ancheta morala. Pacienti si medici, ei sunt risipitorii, aceia care nu învata sa traiasca decât dupa ce au risipit o parte din fiinta lor, ca un tribut fatal platit inconsti entei, superficialitatii sau lipsei de experienta. Autorul nu-i scuza, nici nu-i acuza: caci el stie ca nu exista un adevarat echilibru decât dupa suferinta si îndoiala, nici o adevarata seni natate decât dupa risipire si disperare. El îi contempla cum se risipesc, mai întâi spre a-si putea relua viata de la început, pe urma, când „criza" s-a consumat si când „ancheta" pe care au întreprins-o i-a clarificat sufleteste.

Romanul se deschide si se încheie, asadar, cu un început: ceea ce desparte aceste doua începuturi este în plan ideatic, traumatismul moral, în plan epic, un anumit ritm temporal. Poate ca lucrul cel mai uimitor în Risipitorii consta în felul în care Marin Preda stie sa sugereze acest timp concret, interior al evenimentelor psihologice. Ca si în Morometii, timpul pare la început rabdator cu oamenii, precipitându-se la sfârsit; meti culos, analitic, la început, timpul romanului devine concentrat si sintetic la sfârsit. Nu cred ca ma însel: ceea ce unifica eveni mentele sub raport epic, ceea ce preface ideile în viata, exem plele în personaje si ancheta morala în cautare existentiala, ceea ce, în definitiv, constituie valoarea inefabila a romanului, este intuitia timpului acesta care-si schimba imperceptibil calitatea, durata, antrenând în curgerea lui extraordinar de reala oameni si întîmplari, concretizându-i în tiparele memorabile ale unei existente sau ale unui destin.