GABRIEL DIMISIANU: Problema relatiei individ—colec tivitate formeaza si în Risipitorii preocuparea fundamentala, cartea dezvoltând totodata tema sa proprie, enuntata înca în titlu. Eroii tind spre o' conditie superioara aceleia în care se gasesc, aspira catre o îmbogatire armonioasa a personalitatii prin înmultirea experientelor umane, când nu se marginesc doar la escaladarea unor trepte în ierarhia sociala. Dar indiferent de mobilul care îi însufleteste, aproape toti rateaza sau reali­ zeaza prea putin din ceea ce proiectasera, prea putin si în forme imperfecte. Lipseste un principiu coagulator apt sa-i fortifice spre atingerea integrala a telurilor, impulsuri inte rioare ce actioneaza în sensuri divergente le disperseaza mereu energia morala. Ei sunt risipitori, adica naturi imprudente, insi neapasati de obsesia auto-conservarii, si, de aceea, dispusi cu usurinta si prea adesea fara discernamânt, sa se dispenseze de valorile pe care le detin (e vorba de valori ale spiritului si ale inteligentei cheltuite nepasator si nu o data iresponsabil).

Trei feluri de legaturi umane stau în centrul acestui ro­ man: de familie, de dragoste si de prietenie, — toate profilate pe fondul social al anilor 1952—53, si antrenând, prin faptul ca personajele provin din straturi diverse, o descriere multi plana a epocii si a tendintelor ei. În contextul astfel trasat eroii îsi traiesc conditia de risipitori, fiecare conform vocatiei pro prii, unii în forme dramatice si ravasitoare, soldate cu tulbu rarea grava a echilibrului moral (Constanta), împinsi pâna la gesturi sinucigase (doctorul Munteanu), altii mai atenuat si mentinând înca destule posibilitati de redresare (doctorul Sîrbu, Vale etc).

Ce valoare sa acordam totusi notiunii de risipitor, daca o privim strict sub specia eticului, detasând-o cumva de implicatiile din planul concret si imediat al vietii eroilor marcati de ea? Semnifica un viciu, o tara morala sau o virtute? Si una si cealalta, concomitent —- aceasta pare sa fie încheierea la care conduce întreaga desfasurare a cartii lui Preda, si de aici com­ plexitatea simbolului pe care ea îl impune. A fi risipitor ar însemna deci: nepasare, inconstanta în urmarirea unui tel, dis­ persarea neglijenta a fortelor, nehotarâre, în fine slabiciuni ale spiritului si ale vointei care, laolalta cu alti factori, determina si explica dramele nerealizarii, ratarile. Dar a nu reusi în ceea ce întreprinzi, a rata în permanenta nu constituie numaidecât indicii de infirmitate morala, ci —- poate — numai o ineficienta practica la a carei origine sa aflam: reticenta, discretia, can doarea si, mai cu seama, scrupulul de a nu folosi orice mijloc si de a nu plati orice pret pentru atingerea obligatorie a scopu lui. Rezulta atunci ca renuntarea sau insuccesul sunt fapte ce pot dobândi, în anumite împrejurari, o calitate etica. E o idee a cartii si o tema de meditatie obsedanta în literatura lui Marin Preda, o literatura care e a înfrântilor înnobilati de spirituali tatea lor superioara, chiar daca ineficienta practic.

Prefacerile succesive prin care a trecut acest roman, de ]a prima sa editie (1962) pâna la ultima, anuntata de autor ca definitiva, au urmarit o tot mai deplina obiectivare a viziunii. Marin Preda atenueaza în chip inspirat tendinta versiunii prime de a da rezolvari stricte (în ordinea epicului, a intrigii) tuturor raporturilor create între protagonisti: cum era în prima editie casatoria Constantei cu doctorul Sîrbu sau casatoria lui Vale, solutionari în spiritul unei echitati rasplatitoare si al unui moralism evitat în noile editii. Aceste raporturi dintre eroi ramân acum în multe cazuri indecise, nu numai în plan social, dar si afectiv, o indecizie care sporeste complexitatea vietii interioare. Portretul unuia din eroii principali, al doctorului Munteanu, e revazut substantial înca de la editia a II-a, trasat în linii mai putin apasate si mult îmbogatit în nuante. Menti nând ca trasatura structuratoare enorma vanitate si setea nedo­ molita de dominatie, el nu mai ilustreaza însa numai un caz banal de arivism si impostura. E un om care detine o facultate fascinatorie, un suflet care transmite mari curenti de energie, o minte activa, însusiri ce explica mai convingator prietenia pe care i-o acorda de atâta vreme lucidul si scrutatorul doctor Sîrbu. Dar, risipitor ca si ceilalti, actioneaza imprudent si se prabuseste fulgerator, deznodamânt accelerat de imensul com plex al orgoliilor ranite care îl împinge, de altfel, sa încerce gestul autosuprimarii.

Nemaidirijând actiunea romanului pe o retea atât de rigu ros întocmita, lasând unele fire sa atârne în gol, estompând; unele culori prea vii si diminuând din amploarea partilor ana litic-explicative, autorul confera noii versiuni un caracter des chis spre mai multe solutii, posibilitati multiple de interpre­ tare, sugerate în subtext.

Risipitorii, în vol. Prozatori de azi, Bucuresti, Editura Cartea Roma neasca, 1970, p. 37—40