ADRIAN MARINO: Trei versiuni, care au adus fiecare modificari însemnate de structura, însotite de explicatiile nu atât estetice cât psihologice ale autorului, iata motive suficiente ca romanul Risipitorii, asa cum se prezinta în forma „revazuta, definitiva" sa atraga atentia si a unui „ochi" critic deprins cu o altfel de lectura a literaturii decât aceea a cronicarului obis­ nuit. Cronici, Marin Preda a avut multe si va mai avea destule. Presupun ca-1 intereseaza, cel putin în egala masura, si o alt­fel de confruntare: sintetica, redusa la esential, cu o cât mai precisa definitie si delimitare a formulei sale estetice. Si chiar daca nu l-ar atrage în mod deosebit o astfel de analiza, n-as putea în nici un caz renunta la ea, deoarece nimeni nu-si poate parasi unghiul de perceptie. Iar al meu are nevoie si de oare care distanta, de unele perspective teoretice si istorice si, bine­ înteles, de afinitati. Este o mare eroare a întretine iluzia ca oricine poate scrie bine, oricând, oricum, despre orice. Dar, în sfârsit, sa revin la Marin Preda , la scriitorul „profesionist" Ma rin Preda, expresie folosita superficial de un cronicar-jurnalist, tocmai în legatura cu acest roman, într-o acceptie ce mi se pare de doua ori gresita.

Daca prin „profesionist" se întelege scriitorul care se con­ sacra exclusiv operei sale, din ale carei venituri se întretine, Marin Preda a fost un astfel de „profesionist" si înainte de Ri­sipitorii, de fapt înca de la începutul carierei sale. Stimez sincer tocmai acest tip de scriitor, care întelege sa faca doar cariera literara, producând o opera de valoare, implicit sociala, prin semnificatie, exponenta si putere de circulatie. Cu instinctul adevaratului scriitor, Marin Preda a înteles sa-si concentreze toate energiile într-o singura directie. Când constat în jurul meu ce împrastiati, într-adevar, „risipitorii" cu timpul si posibilitatile lor, sunt atâtia scriitori avizi de „pozitii" (singura pozitie reala a scriitorului autentic este cea literara), nu pot sa nu apreciez marea economie si disciplina pe care si-a impus-o Marin Preda si alti câtiva scriitori (nu multi), care stiu ce vor si care nu vor sa faca decât literatura buna. Daca însa prin „profesionalizare" se întelege, în cazul Risipitorilor si al altor romane, doar eufe mismul productiei literare curente, de serie, definitia este si mai eronata. Un roman scris de trei ori nu intra în nici un caz în formula literaturii profesionalizate, scrisa dupa retete oare cum standardizate. Vorba scriitorului, cu energia cheltuita, el putea scrie cel putin trei noi romane. Daca a revenit si a in sistat asupra unei singure teme, motivul este mai profund si trebuie cautat cu atentie în alta parte.

Marin Preda a vorbit de inhibitia unui anumit soc psiho­ logic, pe care l-as traduce printr-o criza de dezadaptare si re adaptare. Venit dintr-un alt mediu, sa-i spunem „morometian", foarte tipizat si ancestral în reactiunile sale, scriitorul n-a asi milat dintr-o data societatea urbana si spiritul citadin. În ce ma priveste, nu cred ca acest proces este pe deplin încheiat nici azi. Scriitorul intuieste multe nuante specifice, descifreaza bine mecanismul si stilul unor noi reactii sociale (uzina compli­ cata, mare spital, lumea intelectuala), dar el pastreaza înca în linii esentiale viziunea sa literara arhetipica — frusta, me fienta, disimulata, utilitarista — pe care o regaseste si la eroii sai actuali, nu obligator sa se comporte astfel chiar în toate reactiile lor. Am de pilda impresia (dar n-as vrea sa insist, caci discutia ar lua alta directie) ca Marin Preda nu are înca totala încredere în declaratiile de inocenta si gratuitate pe care le fac, uneori, eroii sai, parca suspectati, pe alocuri, de nu stiu ce ati tudini etern interesate. Ca sa-mi duc gândul pâna la capat (în nici un caz nu mi-am propus sa scriu despre Marin Preda în stil conventional), nu sunt de loc încredintat ca scriitorul crede, pe cuvânt, ca doctorul Munteanu ar vrea sa faca numai stiinta pura, savant sincer si nu prea, de vreme ce este aratat, une­ ori, si din unghiuri macar aparent carieriste, suspecte. As vrea deci sa-1 „conving" pe Marin Preda, în marginea romanului sau ( dar problema depaseste stricta literatura), ca exista totusi si astfel de psihologii, cu nota predominanta gratuitatea si super- fluitatea foarte necesara. Viata implica si acte gratuite. De n-ar fi de citat decât unele comportamente ale eroilor sai, fara motivare utilitara directa. Ca ei nu-si dau seama cât de „gra tuiti", de nemotivati sunt, uneori, este una din problemele cele mai interesante ale romanului. Constiinta eroilor lui Marin Preda este, în general, destul de rudimentara, plina de impul siuni si expresivitati de un tip special, care le fixeaza, de alt fel, si originalitatea.

Nu stiu daca s-a vorbit pâna acum de ceea ce s-ar putea numi (cu o expresie psihologica foarte tehnica la care renunt imediat) de behaviorismul eroilor lui Marin Preda, aproape toti cazuri tipice de psihologie net comportamentista. Eroii sai se definesc si se realizeaza exclusiv prin actiunile lor, fara a avea si constiinta (ou toate implicatiile lor morale) a acestor actiuni, totdeauna imediate, spontane, dure, nereflectatei, perfect obiec­ tive. Expresia „comportament" apare uneori si în portretizarea personajelor. Dar chiar daca Marin Preda n-ar avea aceasta notiune (mânuita într-o acceptie curenta) este evidenta însasi ca personajele sale sunt doar ceea ce fac, nu ceea ce gândesc. Constanta întreprinde lucruri admirabile (actiuni de alfabeti zare), dar fara nici o reprezentare a conduitei sale. Când sa dea explicatia atitudinii lor, eroii întreprind doar actiuni, fac simple gesturi. Raspunsul sau reactia lor este un act, nu o ana­ liza sau motivare morala: „Asculta Ghita, vreau sa te întreb ceva! Ce parere ai tu, care e lucrul cel mai stabil si mai plin de sens din activitatea unui om? — Hai sa ne miscam, raspunse doctorul Munteanu, sa platim si sa iesim". Refuzul raspunsului si îndeosebi al problemei sale este implicat în însusi gestul desprinderii. Eroii nu pot sa se si sa ne lamureasca de ce iau decizii grave („Gabi nu mai stie sa explice dupa aceea de ce se grabise asa de tare, ce-i venise"), ce se întâmpla cu adevarat esential în existenta lor („Nu stiu ce s-a întâmplat, de unde vrei sa stiu eu?"), sunt incapabili de aproape orice justificare analitica. În momente dramatice supreme, eroul Gabi nu poate „articula un singur cuvânt", imobil, profund si elementar.

Marin Preda pastreaza deci mereu aceasta intuitie a sufle tului de tip „taranesc", nediscursiv, împietrit, milenar, defensiv-viclean si deci închis ermetic. De unde si imposibilitatea comunicarii reale. Eroii se înstraineaza foarte repede unul de altul, impenetrabili si impermeabili. Sunt mereu singuri, îm pinsi si desfacuti nu de initiative personale, ci de împrejurari, determinari obiective, exterioare. Tot ce pot ei sa surprinda, în rarele lor clipe introspective, sunt doar efectele acestor inter- relatii sociale, implacabile, mecanice asupra lor. Din care cauza, totul pare produsul unor întâmplari, improvizatii, sau, al unor forte supra-individuale. Nu-i de mirare ca, prinsi într-un ast fel de cleste (inclusiv al inadaptarii, al noului statut social), multi, mai toti eroii din Risipitorii, rateaza. Sunt de fapt oameni foarte comuni, mediocri, care întâmpina doar esecuri. Nu ei se „risipesc", ci doar viata îi „risipeste", îi destrama, îi anihileaza, fiindca-i domina cu autoritate.

La antipodul „romanului psihologic", Risipitorii nu este deci, în nici un caz, nici „romanul timpului moral". Eroii nu doar „moralitatea" actelor si a comportamentelor lor. Obiecti­ vati total în gesturi, ei sunt cu inocenta amorali, cu existenta imediata, prezenta, comportamentista, disociati — în momen­ tele hotarâtoare, care definesc o psihologie — de propria lor con­ stiinta. Este de ajuns sa se produca primul traumatism moral, ca personajele sa reactioneze doar prin impulsuri, reflexe, acte instinctive, nereflectate. În orice caz, sa nu si le poata explica decât tardiv, trudnic, cu mari ocoluri. De cele mai multe ori niciodata.

O expresie carte circula, aplicata destul de fantezist la unii scriitori (conformistii sau inconformistii dupa împrejurari) este aceea a „curajului social". Îndraznesc sa afirm, în aceasta or­ dine de idei, ca Risipitorii constituie, într-adevar, un astfel de roman, efectiv „curajos", vreau sa spun neconventional, lucid critic, incisiv în toate scenele de critica sociala. Mare expert în abuzuri „rurale", Marin Preda continua ancheta în medii carieriste, birocratizate, de cadre, sau pur si simplu combinative, din sfera industriala si intelectuala. Confruntarile de la spitalul de psihiatrie, stilul si tehnica unor sedinte, o serie de manevre de culise, climatul moral care poate genera nume roase nedreptati si erori flagrante, gasesc un scriitor dur, pe masura lor. Diferite obstacole, inertii, invidii, concurenta fara scrupule a promotiei sociale, par la un moment dat forte implacabile, uneori chiar monstruoase, prezentate cu o raceala desavârsita. Marin Preda a ajuns la aceasta maturitate a mij loacelor sale, care poate revela situatiile cele mai crude si cele mai brutale, cu Un ochi detasat, impasibil si foarte exact. Mo mentul social evocat are o buna si deci severa definitie.

Remarcabila este si constructia, studiata, echilibrata, cu secvente si episoade bine decupate, fara lungimi, fara digre­ siuni inutile. Tehnica scriitorului este — acum — evidenta, superioara. Marin Preda stie sa se desfasoare - simultan pe multe planuri, sa sintetizeze în câteva pagini o biografie si o cariera, are talentul definitiilor lapidare, al caracterizarilor esentiale. A sti unde sa începi si sa tai o scena tine în egala masura de vocatie, experienta si rutina, calitati pe care Marin Preda le releva în Risipitorii cu o deplina sobrietate.

Din nou: „Risipitorii", în „România literara", anul III (1970), nr. 10 (74), (5 martie), p. 8